Anul acesta, mi-am propus să merg lunar la cel puţin un concert. Nu sunt eu Pandutzu, dar hey, nu e timpul pierdut. Am terminat 2016 cu concert The Motans şi am început 2017 cu Bosquito. Mi se pare chiar haios faptul că am început noul an cu o trupă care era în vogă când eu eram mititică.

Aşteptam concertul ăsta de un an! Au avut concert la HRC, dar nu m-am putut duce căci aveam a doua zi examen, sesiunea bat-o vina. În vară, îmi cumpăram bilete pentru Bosquito ,,Să nu spui ce-am făcut aseară” Iniţial, concertul era programat pentru luna noiembrie, iar cu vreo două săptămâni înainte, primesc notificare pe facebook că organizatorii au schimbat data event-ului. Anyways, s-a amânat pentru ianuarie şi a fost MI-NU-NAT!

Am văzut o sală, un cort (încălzit ioi) de tineri care fredonau piesele noi, dar şi pe cele vechi. Am realizat că nu sunt singura cu lampa arsă care încă ascultă Bosquito. Cred că vârsta maximă a spectatorilor era de 35 de ani, which is something!

Radu Almăşan, a rămas acelaşi bucălat cu ochi verzi şi strungăreaţă. Are o energie molipsitoare şi este o plăcere să îl priveşti. Şi da, este la fel de atrăgător cum mi-l aminteam din copilărie!

Am văzut şi mulţi părinţi cu odraslele după ei. Nu mă refer la odraslele de ţâţă, ci la cei care deja ştiu care e culoarea lor preferată şi că nu le place când educatoarea îi pune să stea cu Ruxi în bancă. La comic con, nijikon, la concerte, părinţii îşi iau odraslele pentru a le arăta ce înseamnă pentru ei distracţia. Să vezi un copil care nici nu s-a născut pe vremea când toţi fredonam Marrrrrcela, este înduioşător! Credeam că emoţii ca la Queen nu voi mai trăi la alt concert. Dar ete că s-a întâmplat, căci Bosquito a unit generaţii.

Nu mă credeţi? Ete na:

La bis, a fost nebunie. Nu a mai fost nevoie de negativ, a dat Radu tonul, au început să danseze pe scenă şi a cântat doar publicul. Ah, şi încă ceva ce mi-a plăcut la nebunie, eu am filmat cred vreo 20 de secunde, când s-a cântat melodia mea preferată, Două mâini.  Însă ce vreau să spun, este că de data asta, nu am mai văzut atâtea telefoane. În loc de telefoane şi bliţuri am primit coate, zâmbete şi îmbrăţişări. Dovada că da, contează foarte mult publicul la un concert! *Asta pentru cei care mă întreabă dacă mai merg la Untold.

M-am simţit al naibii bine şi clar voi mai merge la un concert Bosquito cu prima ocazie. La cât de nostalgică sunt eu, m-aş duce şi la un concert L.A. :))

Urmează The Motans şi COMA în februarie. Ne vedem acolo?