Citeam zilele trecute articolul tipului care l-a sunat pe Store Managerul unei locaţii Starbucks din Bucureşti nu pentru a face reclamaţie, ci pentru a-l lăuda. O iniţiativă faină, rar înâlnită, care provoacă zâmbete.

Ştim prea bine că lumea în care trăim nu e roz, a devenit periculos să ieşi din casă şi să mergi până la chioşc. Suntem judecaţi pentru orice acţiune sau inacţiune, alteori suntem judecaţi pentru culoarea pielii, orientarea sexuală, aparteneţa politică sau religioasă, ori simpla noastră existenţă este judecată. În ciuda faptului că viaţa în sine a devenit un război în care câştigă doar cel care reuşeşte să devină indiferent, suntem obligaţi să convieţuim, să ne luăm un job, pe care îl urâm sau nu, aşadar, mai multe portiţe deschise pentru cei cu judgy eyes.

Când eram în generală eram foarte tristă fiindcă nu mă simţeam acceptată. Eram judecată pentru aspectul fizic şi simţeam că nimănui nu îi pasă că sunt corectă, ascultătoare şi că nu aş face rău niciunei muşte. Judecata venea din toate părţile, şcoală, prieteni, familie, ori oameni care pur şi simplu mă vedeau pe stradă.

Crescând cu judecata asta în ceafă şi luptând practic singurică să le dau unora peste nas, m-am ambiţionat ca eu să fiu altfel. Să fac tot posibilul să judec cât mai puţin (atenţie nu am spus că eu nu o fac) şi să împart bucurie from time to time.

Am momente când mă apucă să le scriu tuturor cunoscuţilor ce oameni minunaţi sunt. Prietenele mele se trezesc cu mesaje lacrimogene ori cu câte un te iubesc aruncat random ca să se prindă că în sfârşit m-am oprit din plâns după Gigilică şi în felul ăsta le arăt recunoştinţa mea că mi-au fost alături.

Am încercat şi eu ce a făcut tipl ăsta. Să spun unor oameni care îmi prestează un serviciu că fac o treabă foarte bună, ori să le complimentez ochii, hainele alese, idk, ceva ce mi-a atras atenţia.

Eram în Auchan Militari şi îmi cumpăram o Cola. La casă, era o tipă slăbuţă, brunetă, machiaj on fleek şi părea cam abătută. Cât am stat la coadă m-am holbat la ea. Eram total vrăjită de casieriţa asta frumoasă. Am achitat, mi-a dat bonul şi cu ochii în continuare holbaţi i-am spus: Eşti foarte frumoasă!

Mi-a zâmbit. Credeţi că a zâmbit de bucurie? Că i-am făcut ziua mai bună?

Ei aş, mi-a aruncat zâmbetul de ,,Eu? Frumoasă? Eh, zici şi tu aşa.Arăt groaznic azi” şi după arăta chiar speriată, de parcă îi spusesem că o aştept în baie pentru un 69 (now that i’m thinking…damn dat gurl was hot) dar revenind… Oamenii nu sunt obişnuiţi să fie complimentaţi!

Sunt obişnuiţi cu critica. Nu ştiu să ia un compliment ca atare. Nici eu nu prea ştiu, dar învăţ. Învăţ atât de bine încât o dau în narcisism, dar nu am nevoie să aştept complimentele cuiva ca să mă simt frumoasă. Dacă eu ştiu că sunt, aşa sunt domne!

Sunt atât de oripilată de faptul că noi, duduiţele, nu suntem în stare să ne complimentăm suratele. Nu mă refer la prietene. Mergeţi cu două duduiţe pe orice bulevard şi vor comenta machiajul, părul, ţinuta, tuturor tipelor pe care le vor vedea. Tuturor le vor găsi nod în papură şi doamne fere să dea de iubita vreunui fost că o vor considera Miss Acnee din ţara Pârţurilor Unite.

Tu pe cine ai complimentat azi? 😀