Vă ziceam că la FAP se face practică pe bune în anumite instituţii şi că am dat pe acolo de o duduie cam ciufută. Ciufută rău. Se face aproape un an de când îi umplu frigiderul cu merinde. Nu am să-i dau numele că nu e frumos, deşi ar merita nişte ouă stricate pe parbriz şi o bătaie crâncenă. Dar a murit Fane Spoitoru’ şi deh, totţi băieţii sunt în depresie momentan.

Voi scrie următoarele rânduri în ideea că poate şi voi vă confruntaţi cu cine ştie ce oameni cărora li se scoală autoritatea prea tare, ori de oameni care vă demoralizează din motive puerile, ba chiar vă adresează cuvinte urâte pentru că aşa au ei chef. Când astfel de lucruri se întâmplă într-o instituţie publică, când omul care face asta are o funcţie de ceva timp şi reprezintă până la urmă instituţia, eu zic că e buba mare. Domeniul public bată-l vina.

Am să încerc să povestesc în linii mari căci tind să mă pierd în detalii. Ok, avem o doamnă care cică se ocupa de stagiul de practică la care participam şi o instituţie pe la dracu-n praznic.

Eu sunt genul ăla de colegă pe care nu o suferă nimeni. Îmi fac prezenţele, uneori şi temele şi dacă mă întrebi ceva nu ştiu. În cele mai multe cazuri chiar nu ştiu. În rest, e prea complicat şi pentru mine să explic, ori chiar nu mă interesează. În schimb, sunt corectă. Hei, cineva trebuie să o facă şi pe asta, nu?

Problema în acea instituţie fu’ că duduia îşi dădea aere de mare contesă. Nu ştiu cu ce o ajuta aceasta extrapolare a funcţiei ei mega importante de miez al dodoaşcăi, dar dacă pe dânsa o satisfăcea atât de tare să facă pe şăfa, să fie sănătoasă.

Facultatea zicea că tre să stăm 6 ore, duduiţa ne ţinea mai mult. Interesant era faptul că nu pe toţi practicanţii îi ţinea mai mult. Mai pe româneşte, studentul băgător de picioare îşi lua geanta şi pleca când avea chef, iar ăla conştiincios cu prea mult bun simţ era ţinut peste program.

Am stat şi am răbdat. Am întrebat în stânga şi în dreapta, 6 ore boss, ceva pute. După ce am primit confirmarea de la facultate şi de la profesorii coordonatori m-am bătut cu pumnul în piept că fac dreptate, mai aveam şi pretenţii la nişte scuze de la duduie. Uh ce m-am lungit.

Hai că o scurtăm. I-am trimis eu un e-mail frumuşel în care i-am zis destul de răspicat problema mea şi că dacă e ceva call me bitch (nici chiar aşa, înţelegeţi voi). Tulai, atâta morală nu mi-a ţinut nici mami când am vopsit un bibelou cu ojă.

192110580_10f5121c2a_o

La finalul stagiului de practică m-am certat printre lacrimi cu ea că nu mi-a dat FB. Ce copil nebun sunt, nu? Ideea era că eu îmi făcusem treaba, duduia afirmase chestia asta, da vezi domne pentru atitudinea mea nu meritam calificativ maxim. Traducerea? Să te doară la bască maică, vii şi pleci când vrei, nu faci nimic şi iei FB. Vii, îţi faci treaba, stai mai mult, zici şi tu o dată: ,,Ştiţi nu e ok că ne ţineţi mai mult că ete convenţia zice că….şi dacă am greşit acolo credeţi că îmi puteţi spune mie direct? Nu celor din birou că la naiba, eu am greşit eu repar. Ce ştiu ei ce mă taie pe mine capu’?” Ei aş! Ete aşa m-am pus eu cu dracu’.

Partea nasoală a fost că duduia mi-a aruncat următoarele vorbe: ,,Nu o să te angajeze nimeni cu atitudinea asta!” Sunt la al treilea job de când mi s-a spus că nu mă va angaja nimeni. 

Morala poveştii? Să nu credeţi că voi spune că duduia asta m-a învăţat o lecţie sau că m-am ambiţionat să îi arăt că pot (deşi i-am dat un e-mail mai tăios şi încă aştept răspuns, dar probabil au dat-o naibii ăia afară într-un sfârşit). Morala poveştii este să nu renunţaţi niciodată la cine sunteţi voi! Credeţi în ceva? În adevăr, în iertare, în dragoste, în unicorni, crede maică!

Noi ăştia mai tineri chiar puem schimba ceva. Caută un job unde oamenii te învaţă ca să fie bine, să nu fie rău, nu din obligaţie sau ca să te aglomereze pe tine cu atribuţii. Caută un job unde fiecare omuleţ, indiferent de funcţie, să ştie să spună Mulţumesc şi Am greşit. Dar cel mai important, când simţi că ceva nu se mai potriveşte cu cine eşti tu cu adevărat, fă-ţi geanta şi pleacă. Pleacă zâmbind, nu aştepta să se creeze tensiuni şi să pleci în şuturi. În acest fel păstrezi şi legătura cu oamenii de la care pleci. Gândeşte totul ca pe o relaţie. Repară dacă se mai poate. Dacă nu, te pup, pa-pa! 😀